Poate ca nu are nici un rost ce am scris eu pana acum sau ce voi scrie de aici incolo, cu pixul pe o foaie, cu gandurile pe mine, cu visele pe… Ah, cat de dor imi este de “a fi calator”… !
Singur, cu pagina alba, ma tot gandesc la cate lucruri ar fi putut fi diferite. Ultimele luni parca au fost o urgie a naturii, m-au aruncat si m-au tot slefuit, mai degraba decat multe alte experiente. Cat de ciudat imi pare acum baiatul de anul trecut, care venea in graba de la meditatii, se arunca in pat, isi aprindea o tigara si asculta Pink Floyd, citind din jurnalul lui Jeni Acterian ! Si cat de schimbate sunt acum toate, cu norii, soarele, estul si vestul si toate celelalte puncte cardinale !
Grijile lipsesc cu desavarsire, mancarea de asemenea, iar eu ma duc sa dau un test de cultura generala, din Rolle, Lagrange, L’Hospital si Keynes.
Cheful de calatorii se precipita, creste si ma impinge de la spate, iar eu sunt cu ochii spre orizont, doar-doar va mai veni un update.
Bucurestiul ma inseteaza de drumuri, mi-e dor de departari, iar eu imi incui destinul intre alfa, beta, gama si delta.
Apropo de delta, prezentul este plin de astfel de simboluri, ca niste pisici ce se gudura pe langa piciorul meu, lasand in urma amintirea unui tors zgomotos si terapeutic.
Sunt criptic pentru ca imi permit. Sunt razvratit pentru ca vreau. Sunt totalitatea frazelor pe care le-am scris pentru ca altfel nu pot fi. Imi cer iertare prezentului pentru gestul meu necugetat de a nu inchide ochii la momentul potrivit. Imi cer iertare trecutului pentru dorinta mea nestavilita de a trece totul in registrul personal, de a ma crede in centrul universului, de a forta evenimentele sa se intample. Imi cer iertare viitorului pentru ca il schimb de nenumarate ori, pentru ca il provoc, cum am mai facut, pentru ca il testez. Zeii isi vor intoarce din nou ochii spre mine, ma voi aseza din nou la masa cu ei, ii voi pune la incercare, iar cand vor clipi, vor sti unde sa ma caute. Sunt gandul ce-ti trece prin minte, atunci cand deschizi pachetul de cafea sau de tigari, cand iti amintesti sa iei paine si atunci cand stii ca talpile mele au simtit pentru prima oara arsura verii pe asfaltul pe care calci tu acum, Calatorule. Sunt aici, iar tu esti aici si nu trebuie sa ne mai mintim, ci doar sa acceptam si sa ne cerem iertare, asa, ca un prezent trecutului, ca un viitor prezentului si ca un trecut viitorului.
…as putea, as reuni in mine insumi strigatele indepartate. De-as putea numai sa-mi intorc privirea inspre incheieturi, dincolo de ele, unde se involbureaza sangele multor bunici, strabunici. Pentru mine, nu exista un suflet caruia sa-i spun “ridica-ma, am cazut.”, altul decat jumatate din mine. Iar pe aceasta jumatate m-am tot invatat s-o privesc cu ochi pamantesti, lipsiti de profunzime, agitati pe umbrele noptii de pe asternuturi. Ah, de-ar fi lumea mai atoatestiutoare, de n-as gasi zeci, sute de izvoare in oricare coltisor de pamant pe care il privesc !… Si de-as putea, bunaoara, sa le arat viata cum abunda in frumusete, in plenitudinea ei de imperfectiune clara, limpede, ametitoare, inaltatoare.
motto : “-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Muntele de sare si-a astamparat setea, lucifericul a cuprins soarele in marea trecere, cuvintele s-au potrivit si s-au raspotrivit, matematica a ras de ele si le-a spus ca jignesc nadirul, iata, Dunarea, spre care imi indreptam odata strigarile, acum ploua in fiecare zi peste mine, eseurile nu mai sunt doar ale lui Cioran, Noica, Plesu, iar Gheorghidiu… Ei bine, Gheorghidiule, chiar imi fusese dor de tine, in cel mai pur stil de lunca a Dunarii.
Te pup, Fane, ai grija multa de tine si vezi cum nu dai din nou peste Ele, care sa te abata !
Ce e oare acel lucru marunt, care ne deosebeste unul de celalalt ? La o adica, toti putem scrie cu adevarat, singurul imperativ fiind multele ore petrecute cu o carte in brate. Da, vine eu-ul si spune tare, dar trebuie sa si traiesti ceea ce citesti. Moment in care eu il apostrofez si ii spun : ” Bine, mai calatorule, dar tot ce ai scris tu pana acum ti-ai fi dorit sa traiesti, nu ? ” .
Face o pauza si imi arunca in fata.
- Da, dar am trait prin mine singura viata care m-ar fi facut fericit. Pe foaie, stau ascunse urletele si crizele mele.
As fi vrut sa am ceva inteligent de spus acum, dar nu-mi vine nimic in minte. Presupun ca sufar de o sete ingrozitoare, sub un soare atat de arzator, incat imi uit nordul in structura sudului.
Pe cand se imbraca, observa ceva ciudat clipind pe monitorul calculatorului. A. stinse lumina si isi apuca cu o mana trenciul maroniu, iar cu cealalta duse la buze tigara ce ii ardea in scrumiera. Boxele urlau in camera “How does it feel / To be on your own, without a home / Like a rolling stone ? ” . “Batranii aia n-au ajuns prea rau. Mai ales Keith. Si mai este si insurat. ” zgarie cu limba printre dinti. Isi mai privi o data casuta postala. Era goala. Astepta un mail de la editorul sau, sperand sa-i accepte romanul, sa-l propulseze intr-o lume pe care o iubea ca pe o a doua natura, ca pe propriul sau pseudonim metaforic.
“Ar merge un Andries. Ba nu, o Nunta de la Pheonix. Nu, mirelui nu ii este bine, cat despre nasi, nu se stie nimic, n-au aparut. “
- Parca ar trebui sa mai astept. Dar la ce bun ? Oricum nu imi va arata el drumul catre mine insumi.
Totul e o lupta, dusa intre alb si negru, intre stanga si dreapta, pe bune, pe rau, printre dulcegarii si fugi cu masina prin Bucuresti. Ce sa alegi oare intre treapta a 4-a si ocheade pe Calea Victoriei si o carte citita intr-o biblioteca pe care ai construit-o singur, cu propriile maini, la umbre cestilor de ceai si de cafea cu lapte ? De fapt, cu totii avem o anumita masura de dualitate in propria personalitate, nu sunt eu de vina ca nu stiu ce sa aleg, uneori. Desigur, unul dintre factorii care ajuta in aceasta alegere este credinta. Pe de o parte, se poate citi ca “religie” asa cum o inteleg cei multi, facand legatura intre Dumnezeu si propriul destin (croit dupa propriul arbitru), iar pe de alta parte, se poate intelege credinta in altceva, ceva mai terestru sau mai apropiat de rangul de divinitate. Pana la urma, pana si credinta intr-o sticla de vin si o tigara fumata pe capota masinii, undeva la marginea Bucurestiului, poate fi ridicata la nivelul unui motiv solid pentru a face intocmai astfel. Insa, dandu-mi seama de aceasta acuratete a propriului “meu” de a distinge diferentele clare dintre doua situatii, observ ca am o mai mare putere de a discerne.
Nu mai poate fi vorba de plimbari nocturne printre cosmaruri sau scaldari de dupa-amiaza in paraiase ce curg cu taraita. Acum, am trecut la cladirea Caselor si la consolidarea valorilor. Nu ni se mai predau tehnici de privit orizontul ci luam lectii de pus saua pe cal si manuit capastrul destinului. Asadar, nu mai sunt corbi si nu mai e nici Pan, s-a inchis posta, iar intrebarile lumii de dincolo vor ramane atarnate in eter. Mai nou, oglinzile se intorc pe tarmul marii, privirile se intorc spre soare, iar luna e lasata deoparte, ca o amanta de prea mult dor stearsa, ca o artista pe care o indragesti din poze. Daca nu stiai, oamenii au pus piciorul pe luna, iar in momentul acela, intreaga sleahta a romanticilor s-a destramat din propriile dulcegarii. Ghici ce ! Mai nou citesc Proust cu ochiul lui Stendhal. Da,da ! Si pe Camil tot asa-l vad, cu mainile si privirea ce mi se trage de la Dostoevsky ! Crezi ca am innebunit si ca am sa-mi arunc viata intr-un vortex de neintelegere ?! Nu. Asta nu. Voi fi lucid, chiar si in acele coltisoare ale mele care imi alimenteaza viata interioara.
Glezne fine trase in matasuri ? Bineinteles ca mi le amintesc. Doar ca… Vezi tu, noi doi vedem diferit aceasta problema. Tu le privesti ca pe felul principal din viata ta. Doresti sa le digeri in voie, printre cearsafuri pline de soapte, neintelegeri si fugi de acasa. Iara eu, eu prefer sa invat pe de rost o pereche, sa-i astern eu matase, sa-i desenez umbre si lumini printre degete.
Cred ca tot ce ti-am scris, e plin de intelesuri si destul de elocvent. A, si inca ceva. Uita salariul ala pe care mi l-ai promis de toata viata. De cand m-ai urmat in orasul asta cu razboaie si victorii la tot pasul, abia daca mi-ai oferit vreo speranta de mai bine. Stiu ca probabil natura ne-a desenat din aceeasi coca si imparteam peste tot aceeasi umbra, dar acum vremurile s-au schimbat. Tu, promiti publicarea, iar eu imi promit eternitatea. Cu ce ma poate ajuta oare cuvinte scrise intre coperti. Imi promit ele nemurirea ? Nu, deloc. Nemurirea mea se afla in mine, inauntrul meu, pentru ca dupa ce voi fi savarsit cu tot, voi pleca, iar lumea se va cutremura si se va fi sfarsit pentru mine. Asa ca iti poti lua adio de la toate biletele alea frumusele pe care mi le-ai insirat pe randuri intregi ale manuscriselor mele. Mi-am dat seama acum ca am de-a face cu un nepriceput. N-am de gand sa-ti las post scriptum nimic. Nu-ti las mostenire. Vei ramane sarac in ceea ce are a face cu mine, iar dreptul de a spune ca m-ai descoperit atunci cand voi fi ajuns sa dau interviuri pentru publicatii culturale ti-l anulez. Gata. Iti doresc sa te distrezi in continuare cu toate randurile pe care le vei citi si vei realiza ca ai batut pasul pe loc.
A.
Imi amintesc ce mi-a spus candva un domn, parca rupt din alta epoca, cu manierele sale deosebite si cu dialogul lui educat, elevat si potrivit : “Sa strangem mana si sa ne pupam (n.a. pe obraz), fiindca ne place sa ne dovedim ca suntem heterosexuali.” Cam asa suna. Dialogul in sine, mi-ar fi greu sa-l reproduc. Cat as da, de-as putea sa revad acele clipe, ca pe un film vechi, peste care a trecut timpul ! Aerul, mirosul incaperii, zecile, sutele de carti care ne priveau dinspre pereti, aduceau cu sine acea liniste tipica Omului potrivit. Pe atunci, eram prea copil pentru a-l intelege, pentru a-l auzi cu adevarat, pentru a vedea cu proprii ochi toate scenele. Pe atunci, inca mai credeam in basme si imi uitasem Luciditatea.
Mai nou, se refac unele cladiri din zona aia, altele vor fi retrocedate. Ce vor mai insemna aceste cuvinte, care pentru mine inseamna un moment atat de semnificativ al vietii, pentru mostenitorii arivisti ce-si vor lua in primire casa (intre timp devenit institutie) ? Absolut nimic. La fel cum si eu voi deveni un neinsemnat nume pe o craca, un nume mult prea scurt spre a cuprinde intreaga viata, toate clipele, toata iubirea pe care i-o port lumii, toti ochii, toti obrajii, toate noptile, zilele, dar mai ales, mult prea scurt spre a cuprinde vorbele si momentul batranului. Daca m-as duce la dumnealui si i-as spune cine sunt, oare isi va mai aminti ? Si daca da, de ce detalii va lega intalnirea noastra ? Simbolul revolutiei cubaneze ? Asta-i alta poveste, dumnealui n-o cunoaste. Niste fotografii ? Erau doar poze. Poezii ? Dumnealui le scrie mai tot timpul, le-a scris toata viata. N-as fi decat un alt baiat. Pardon, pe atunci eram baiat. Acum, sunt Calator.
Nivelul ridicat de cofeina pe care o am in corp (mi se plimba prin vene cafeaua) ma impiedica a ma mai imbata. Am senzatia stranie de Luciditate. Totusi, ce este luciditatea ? Ce e normal si ce nu e ? Si daca ma simt atat de lucid, atat de ancorat de mine si de realitate, daca acum inteleg fiecare lucru marunt din jurul meu, de ce imi pun atatea intrebari ?
Intregul e un mister alcatuit din detalii ce actioneaza ca solutii.
Daca as continua sa scriu, ar fi ceva important. Insa, nu vreau sa imi urlu Luciditatea.
