e vorba de un concurs de creatie, iar opiniile le puteti scrie aici.

Mersi frumos !

(dupa o poezie de Grigore Vieru: )

Ah, I’d love to wear a rainbow everyday
And tell the world that everything’s okay
But I’ll try to carry of a little darkness on my back
‘Till things are brighter, I’m the Man in Black.

Sunt un vicios, chiar eu citeam aceste randuri intr-o carte veche (ce acum mi se pare de-a dreptul desueta, daca nu chiar puerila) cu zodiacul si imi impaienjeneau in minte diversele apucaturi de care m-as fi putut indragosti. Si, in ordine aleatorie, alegem :

1. Trenul.
Nu m-as putea vreodata duce intr-o tara in care sa nu dau peste un peron. Nu, nu sunt un fel de Paler ratat si nici nu vreau sa-l plagiez, dar iubesc traiul printre suieraturi de vagoane, marfare badarane si macaze usuratice, schimbatoare la rastimpuri. Nu cred ca mi-as putea-o ierta daca as parasi in urma tot universul ceferist (nu ca as generaliza sau individualiza), cu anecdotele si acel gen special de oameni ce se duc fie catre munti, fie catre Delta, fie inspre Occident.

//

“I know this room, I’ve walked this floor”

Se pare ca am redescoperit-o, cantata de Leonard Cohen (se pare ca unele lucruri nu se vor schimba niciodata – pt. cei batrani si intelepti ). Si, desi nu-mi place, ma regasesc in acelasi loc, acelasi loc de care m-am plictisit atat de mult, cand imi astept ceasurile sa se faca potrivite pentru a deschide berea, sa-mi vars whisky-ul pe gat, sa-mi inghit sarea de pe mana si sa arunc tequila, sa privesc la tavan…De ce trebuie oare sa astept ? Mi-am cladit singur felul de a fi. Nu credeam ca un cuvant poate stigmatiza o intreaga existenta, iar cand l-am pronuntat pentru intaia oara, cu acea semnificatie (caci si atunci iubeam semnificatiile), nu stiam ca ma voi regasi de fiecare data, ca un betivan notoriu, un dandy ratat, dincolo de pragul propriu, privind catre tavanul alb.

E oare atat de dificil sa spun ? Da, am vazut ceva, ce m-am asteptat atat de mult sa vad, iar acum mi-e greu sa mai privesc si sa inteleg. Da, raurile curg in continuare, pasarile pleaca spre alte mari, taxiurile inca mai circula cu tarifele prea mari, autobuzele sunt pline de batrani, iar singurul lucru pe care inca il mai am neschimbat este stilul asta criptic si cicatrizant ca sa-mi aminteasca de Invierea de atunci.

Poate ca m-am gandit prea multe ori la tine si la toate trenurile in care te urci, iar acum sinele ma dor. Stii, uneori raman cu ochii atintiti pe fereastra, deoarece unele cuvinte, unele miscari, imi amintesc de ceva din tine. Iar alteori ma intreb oare unde te duc calatoriile tale.

Poate ca nu intelegi multe din vorbele mele, dar asta-noapte, in aceasta zi, aveam nevoie sa-ti spun lucrurile astea, iar nimeni nu este aici. Si nici macar nu am o lumanare cu miros de mar langa mine, ca in celalalt Craciun. Pe atunci, pastram apasatul pe tasta verde a telefonului pentru momentele speciale. Parca. Sunt multe lucruri in mine, care ard mocnit, desi uneori scapara la suprafata. Nu le dau drumul, sa zboare laolalta cu pasii mei.

Am impresia ca blogul asta a devenit patetic si fara un folos anume. Este ci tit ? Vag, ce-i drept. Poate ar fi mai bine sa nu mai ocup internet-ul cu el. Nu, nu este o intrebare, este un raspuns, mai degraba. Stiu ca singur mi-am format o carapace de calciu, din care nici macar membrele tesite nu-mi mai ies.

Ar trebui sa vorbesc despre globuri, brazi si colinde ? M-am cam plictisit de ele. Da, e bine ca sunt acolo, dar degeaba, daca nici macar o lumanare cu miros de mar nu am. As fi vrut sa-mi fi cumparat una. Sa aleg mar, in loc de scortisoara, macar for ol’ times’ sake.

Insa, e bine oricum ar fi. Iar Hank Chinasky o alege pe cea care atarna posterul cu Drayer Baba deasupra patului, nu (n.a. Charles Bukowski – “Femei” )

Craciun fericit, Calatorule, oriunde ai fi.